Actrita Irina Cărămizaru un interviu de Oltea Şerban-Pârâu

 
 

Scenariul perfect pentru visul meu american: un film de Woody Allen, cu Meryl Streep, Diane Keaton, Helen Mirren şi Robert De Niro. Şi cu mine.

 
 
 
 
Irina Cărămizaru (foto: arhiva personală / Livia Vişănescu)


Oltea Şerban-PârâuZilele acestea trecem printr-o perioadă fără precedent, în care artiştii - fără a se face deosebire între un mic teatru din Bucureşti sau marile scene de pe Broadway - sunt puşi în situaţia de a nu mai putea comunica cu publicul lor în mod direct, din cauza suspendării la nivel mondial, aproape, a spectacolelor, ca urmare indirectă a pandemiei COVID-19. Care este părerea Irinei Cărămizaru despre această situaţie cu totul specială?
Irina Cărămizaru: Nici nu cred că mai contează vreo părere. Suntem în stare de urgenţă. Toate instituţiile statului se adaptează şi încearcă să managerieze situaţia. Fiecare individ, fiecare cetăţean al acestei ţări trebuie să fie responsabil, să îşi protejeze sănătatea lui, a celor din jur, şi să asculte cu stricteţe directivele şi deciziile autorităţilor competente. Trebuie să ne gândim la comunitatea din care facem parte şi să înţelegem că acţiunile fiecăruia pot afecta sau stabiliza situaţia actuală.

O.Ş.-P.: Se încearcă, la diferite niveluri de complexitate, să se ofere un tip de înlocuire a conţinutului live din sala de spectacol cu conţinut online. Este o soluţie pentru moment. Va afecta ea atracţia publicului pentru teatru după revenirea la normal?
I.C.: Aplaud iniţiativa teatrelor de a menţine publicul conectat la activitatea lor, fie şi online. În ceea ce priveşte atracţia publicului faţă de teatru, putem să consultăm istoria. Teatrul există încă din antichitate. Au apărut noi forme de exprimare odată cu evoluţia, fie ea a societăţii, a nevoilor de exprimare şi chiar a tehnologiei. Dar el a existat. A îndurat războaie, crize politice, economice, a avut suişuri şi coborâşuri, dar a continuat să existe. Teatrul e o necesitate civică şi emoţională la care oamenii, indiferent de decadă, s-au întors. Atâta timp cât cei ce fac meseria asta nu îşi pierd credinţa în necesitatea ei, teatrul va exista.


O.Ş.-P.: Cum crezi că te vei simţi când vei reveni pentru prima dată în faţa publicului după această perioadă?
I.C.: Pot da nenumărate răspunsuri teoretice la această întrebare. Dar ce voi simţi, voi afla atunci, pe scenă.

O.Ş.-P.: Formarea artistică a Irinei Cărămizaru, despre care cei care o văd pe scenă se miră că este atât de... "muzicală" a fost aceea de elev la vioară a Liceului Dinu Lipatti. Când s-a hotărât Irina Cărămizaru că actoria este calea pe care o va urma?
I.C.: Este foarte bine formulată întrebarea: "Când s-a hotărât?", pentru că în cazul meu a fost o decizie spontană, de la care nu am dat înapoi. Momentul mi-a rămas viu în amintire, de parcă s-a întâmplat ieri. Eram în clasa a VII-a la Liceul de muzică, iar sora mea era elevă în clasa a IX-a la acelaşi liceu, dar la clasa de actorie. Ea deja avea un obicei de a merge la spectacole de teatru cu colegii ei de clasă şi într-o seară am mers şi eu cu ei. Aşa am ajuns, cu vioara în spate, la Teatrul Bulandra, Sala Izvor, la spectacolul Hamlet în regia lui Liviu Ciulei. Nu ştiam că peste câteva ore voi şti cu claritate pe ce drum vreau să apuc. Stăteam pe scară, cu vioara lângă mine şi eram fascinată. Au fost în spectacol câteva momente în care mi-aş fi dorit să fiu pe scenă, să fac şi eu asta, iar la aplauze, când au ieşit toţi actorii, m-am simţit norocoasă că am fost acolo când s-a înfăptuit magia. I-am spus surorii mele că asta vreau să fac. De atunci, am mers cu ea la toate spectacolele. Vânam premierele şi până la terminarea liceului am umplut o agendă cu sute de piese de teatru pe care le-am văzut, unele dintre ele de mai multe ori.


O.Ş.-P.: E importantă formaţia de muzician pentru un actor al zilelor noastre?
I.C.: Cred că orice valenţă artistică venită în completarea performanţei actoriceşti este foarte importantă. În zilele noastre, putem spune că e necesară. Consider că o educaţie muzicală formează o gândire logică, disciplină şi un bun simţ al măsurii, elemente necesare în munca actorului.


O.Ş.-P.: Cine v-a fost mentor în anii studenţiei? Au fost profesori care v-au influenţat mai mult?
I.C.: Nu pot spune că am avut un singur mentor. Am avut mai mulţi. În cei trei ani de facultate şi doi de master, am întâlnit oameni deosebiţi, ce mi-au marcat parcursul. În ciclul de licenţă, la începuturi, drumul mi-a fost marcat de doi profesori. Primul, Doru Ana, coordonatorul meu de an, m-a învăţat cât de importante sunt disciplina şi seriozitatea cu care faci această meserie, iar doamna Viorica Vatamanu, profesoara mea de vorbire, a reuşit să îmi îndrepte multe defecte de vorbire, ajutându-mă enorm. În ciclul de masterat l-am întâlnit pe profesorul Liviu Lucaci, care a avut încrederea de a-mi oferi primul meu rol principal, în spectacolul Cum vă place de William Shakespeare. M-a ghidat în acea călătorie pas cu pas, lăsându-mă să descopăr că sunt capabilă de mai mult, iar călătoria a fost încununată de o lucrare de disertaţie coordonată de doamna Anca Ioniţă, căreia îi mulţumesc, pentru că a fost acel om ce a reuşit să îmi facă ordine în gândire. Nu în ultimul rând, un mentor, un tată, profesor şi sprijin în perioada mea de masterandă, a fost Gelu Colceag. Cu el am lucrat la spectacolul Chicago, pentru care am şi primit premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, în cadrul Galei Absolvenţilor. Nu cred că pot găsi destule cuvinte pentru a reda aici cât a însemnat întâlnirea cu el, în formarea mea ca actriţă. Când lucrez la o partitură nouă, mă trezesc că revin la vorbele şi învăţăturile lui.

O.Ş.-P.: Cum spumeai, în facultate a apărut în biografia ta un rol principal de musical - Chicagoîn regia lui Gelu Colceag. V-ar plăcea să aveţi ocazia să jucaţi musical?
I.C.: De-a lungul timpului, am avut oportunitatea de a juca în mai multe musicaluri. Pentru o actriţă cu studii în domeniu, musicalul e un soi de încununare a celor două lumi artistice. Este un gen teatral destul de nou în România, dar care şi-a câştigat destul de repede un loc de onoare. Există mulţi actori cu calităţi extraordinare pentru musical, şi asta se poate vedea în producţiile de gen din ultimii ani montate în teatre din întreaga ţară. Munca pentru o astfel de producţie este foarte mare şi implică o desfăşurare de forţe pe mai multe planuri, dar de fiecare dată, rezultatul e spectaculos. Revenind la întrebare, răspunsul este cu siguranţă un mare da.:)


O.Ş.-P.: Este rolul din Femeia, eterna poveste de la Teatrul "Stela Popescu", un rol provocator?
I.C.: Cu siguranţă. În acest spectacol cânt destul de mult, personajul meu fiind o cântăreaţă / miss a anului '38. Provocarea a venit odată cu necesitatea unei interpretări într-o manieră stilistică a acelor timpuri. Împreună cu regizorul Attila Vizauer şi cu Raul Kusak, coordonator muzical, cred că am reuşit să aducem publicului parfumul Bucureştiului din perioada interbelică.

O.Ş.-P.: În ultimul timp aţi apărut în mai multe producţii ale Teatrului "Stela Popescu". Care sunt acestea şi care v-a oferit ocazia de a vă pune în valoare calităţile mai mult?
I.C.: La Teatrul "Stela Popescu" m-am alăturat unei echipe de oameni frumoşi, cu care am reuşit într-un timp destul de scurt, să facem o mulţime de lucruri minunate. O premieră pentru mine ca actriţă au fost spectacolele pentru copii. Am descoperit un nou public, sincer şi bucuros. Şi diferit. Este o experienţă nouă, de care mă bucur. Joc în două spectacole pentru copii, ambele în regia lui Tony Adam: Revolta poveştilor şi Lampio. De Crăciun am jucat în Maya şi Elfie, alt spectacol pentru copii în regia Ioanei Macarie. De asemenea, joc în spectacolele Ceapa în regia lui Dan Tudor, Barbă albastră în regia lui Alexander Hausvater, Femeia, eterna poveste, de care am vorbit mai devreme, în regia lui Attila Vizauer şi am mai jucat într-un un spectacol foarte drag mie, Satul paralel, în regia lui Attila Vizauer, cu echipa minunată a grupului Distractis. Fiecare personaj construit accesează alte sertare din suflet, alte părţi din mine. Nu pot spune că unul mă pune în valoare mai mult decât altul. Sunt toate întâlniri frumoase.:)


O.Ş.-P.: Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului "Stela Popescu" şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani?
I.C.: Teatrul "Stela Popescu" are o echipă foarte bine sudată, şi senzaţia e că împreună, putem face orice. Şi chiar aşa e! Repertoriul este unul foarte variat, pentru toate vârstele şi gusturile. Că tot am amintit mai devreme, în piesa Cum vă place, Shakespeare a adunat la un loc toate posibilităţile trupei, şi le-a pus într-un spectacol. Trupa se muta pe celălalt mal al Tamisei şi a scris o piesă - carte de vizită a trupei Globe. Cam aşa cred şi eu că ar fi bine să arate un repertoriu al unui teatru. Variat, cu opţiuni pentru spectatori, arătând publicului toate valenţele şi posibilităţile trupei. În ultimii ani, Teatrul "Stela Popescu" cred că a reuşit să facă asta, şi sper să continue pe acest drum.

O.Ş.-P.: Aţi lucrat cu mai multe teatre de stat din Bucureşti în ultimul timp, cu Teatrul Bulandra, Teatrul Mic, Teatrul Metropolis, dar şi în teatrul independent. Ce diferenţiază modul de lucru în teatrul privat?
I.C.: Modul de lucru nu e diferit. În teatrul independent se lucrează la fel de serios şi implicat. Poate chiar un pic mai mult. Dacă la teatrul de stat există departamente pentru tot ce înseamnă o producţie teatrală, şi actorul trebuie doar să îşi facă treaba lui, în teatrul independent, toată lumea pune osul la treabă. Toţi contribuie la promovare, de multe ori şi la decor şi costume, se unesc toate forţele pentru ca acel spectacol să iasă şi să se joace.

O.Ş.-P.: Aţi făcut mai multe proiecte cu Rodica Popescu-BitănescuEste ea o persoană inspiratoare pentru colegii de scenă?
I.C.: Rodica Popescu-Bitănescu este o actriţă de la care am învăţat foarte multe. Am început să jucăm împreună încă din perioada în care eram studentă, şi am reuşit în toţi aceşti ani să "fur" de la ea chestiuni de tehnică teatrală pe care nimeni nu ţi le spune în şcoală. Ce apreciez foarte mult la ea, este că stă conectată la tot ce înseamnă viaţa teatrală, apreciază foarte mult actorii tineri, şi chiar scrie partituri importante în piesele ei de teatru, pentru ei.

O.Ş.-P.: Ce alte personalităţi cu care v-aţi întâlnit în teatru în afara facultăţii v-au influenţat în mod deosebit?
I.C.: Cea mai importantă întâlnire este şi va rămâne întâlnirea cu Alexandru Darie. Era un om care respira teatru. Făcea parte dintr-o altă lume, lumea celor aleşi să facă teatru la un nivel pe care nu cred că îl putem înţelege vreodată cu adevărat. Putem doar să ne bucurăm că suntem sau am fost contemporani cu astfel de oameni. A fost o a doua şcoală pentru mine. Am avut norocul imens de a face parte din ultimul spectacol pe care acesta l-a montat: Coriolanus. Da. Cu siguranţă cea mai importantă întâlnire din viaţa mea.

O.Ş.-P.: Scurtmetrajele în care aţi jucat în facultatePlaying Cehovregia Gheorghe PredaPassing Dogregia Olivia Căciuleanu3.000 de euroregia Anca ClimRewindregia Costel Zaharia, sunt un alt capitol interesant din biografia actriţei Irina Cărămizaru. Este aceasta o zonă la care v-ar plăcea să reveniţi?
I.C.: Da. Mi-aş dori să am posibilitatea de a juca în filme. Este o zonă pe care nu prea am accesat-o şi mi-ar face mare plăcere să o fac.

O.Ş.-P.: Televiziunea. Este ea esenţială pentru un actor din ziua de azi? Aţi apărut în mai multe producţii de televiziune, multe dintre ele la ProTV. V-au influenţat ele notorietatea din domeniul teatral?
I.C.: Nu mi-au influenţat notorietatea. Pentru asta cred că e necesar să apari destul de mult la televizor, să devii o figură recognoscibilă. Nu e cazul meu. Dar într-adevăr, televiziunea astăzi este cel mai bun mijloc pentru a deveni o persoană cunoscută.

O.Ş.-P.: Pentru un actor, a face reclame pare o activitate de completare a veniturilor. Poate fi ea provocatoare? Ce au special filmările pentru reclame?
I.C.: De multe ori, o reclamă se filmează într-o zi sau două. Se filmează destul de mult pentru acele 30 de secunde ce apar pe posturile de televiziune. E o experienţă interesantă pentru un actor, pe care am luat-o mereu în serios, pentru că vine la pachet cu o expunere destul de mare. Şi că tot am vorbit de notorietate, dacă nu ai dobândit-o, rişti să fi asociat cu apariţiile tale, de aceea e foarte important, indiferent de activitate, să îţi faci treaba cu maximum de profesionalism.

O.Ş.-P.: Am descoperit numele Irinei Cărămizaru în mai multe dublaje de desene animate, majoritatea pentru Disney Channel. Ce are interesant acest tip de activitate, în care vocea rămâne singurul mijloc de exprimare?
I.C.: La dublaje redevin copil. E una din activităţile mele preferate. Lucrez cu o echipă minunată, lângă care totul pare o joacă, deşi totul e făcut la un standard profesional foarte ridicat. În ultimii ani, am împrumutat vocea mea unui personaj pe care am ajuns să îl îndrăgesc foarte mult: Cassandra din O poveste încâlcită. Cred că o îndrăgesc atât de mult, pentru că mi-a testat limitele vocale. Se luptă, cântă partituri grele, e ironică şi glumeaţă. Şi eu trebuie să fiu la nivelul ei. E o activitate foarte frumoasă şi mă bucur de ea de fiecare dată.

O.Ş.-P.: Mai puţină lume ştie, dar Irina Cărămizaru este semnatara pentru traducerea şi adaptarea textului la Cum se cuceresc femeile / Play it again, Sam! de Woody Allen, spectacol montat la Teatrul Metropolis în regia lui Liviu Lucaci în 2015 şi Central Park West de Woody Allen, spectacol montat la Teatrul din Ploieşti în regia lui Liviu Lucaci, în 2014. Cu ce îmbogăţeşte experienţa unui actor o astfel de activitate?
I.C.: Nu ştiu dacă îmbogăţeşte experienţa mea ca actriţă. Am tradus din necesitate. Încă din liceu l-am descoperit pe Woody Allen şi m-am îndrăgostit de filmele lui. I-am tradus trei piese, din care două nu aveau încă traducere în română. A fost o întâmplare. Şi o muncă destul de grea. La premiera de la Ploieşti am avut nişte emoţii imense. Apoi când am lucrat ca actriţă pe una din traducerile mele, iar a fost o experienţă unică.

O.Ş.-P.: Care este actorul român şi/sau străin alături de care v-ar plăcea să fiţi odată pe scenă sau alături de care v-ar plăcea să filmaţi?
I.C.: O întrebare foarte frumoasă, la care îmi e greu să dau un răspuns simplu. Sunt mulţi actori lângă care mi-aş dori să joc. Dintre actorii români, Victor Rebengiuc şi Oana Pellea cred că ar fi primii, deşi sunt mulţi actori cu care mi-aş dori să mă întâlnesc. În ceea ce priveşte visul meu american ca actriţă:)) scenariul perfect ar fi: un film scris şi regizat de Woody Allen, cu Meryl Streep, Diane Keaton, Helen Mirren şi Robert De Niro. Şi cu mine.:)

https://atelier.liternet.ro/articol/21715/Oltea-Serban-Parau-Irina-Caramizaru/Scenariul-perfect-pentru-visul-meu-american-un-film-de-Woody-Allen-cu-Meryl-Streep-Diane-Keaton-Helen-Mirren-si-Robert-De-Niro-Si-cu-mine.html